Piaţa valutară

în România

 

 

 

 

 

 

5.1 Introducere

5.2 Piaţa valutară bancară – piaţa licitaţiilor valutare (fixing-ul)

5.3 Piaţa valutară interbancară

5.4 Cerinţe ale perfecţionării mecanismelor de piaţă

în domeniul valutar

Piaţa valutară în România

5.1 Introducere

Obiectivul fundamental al politicii valutare începând cu anul 1991 l-a

constituit înfăptuirea convertibilităţii interne a leului, ca una din premisele

esenţiale pentru realizarea pe termen mediu a convertibilităţii depline a

monedei naţionale.

Realizarea convertibilităţii interne a leului implica, în mod obiectiv,

existenţa unei pieţe valutare interne, care să funcţioneze şi să ofere tuturor

persoanelor juridice şi fizice accesul liber la operaţiuni şi tranzacţii valutare

pe baza cererii şi ofertei.

Banca Naţională a României, în colaborare cu Guvernul, a organizat şi

deschis, în februarie 1991, piaţa valutară interbancară, unde s-a

tranzacţionat partea de 50 la sută, rămasă la dispoziţia exportatorilor.

Potrivit prevederilor Legilor nr. 15/1990 şi nr. 31/1990, precum şi ale

Circularei nr. 22/8 ianuarie 1991 a Secretariatului General al Guvernului,

regiile autonome şi societăţile comerciale au avut dreptul să-şi acopere în

întregime cheltuielile valutare din încasările obţinute din operaţiuni de

export, prestări servicii, turism etc. şi, în plus, să reţină o cotă în valută din

încasările ce depăşeau aceste cheltuieli, urmând a fi preschimbată în lei, la

cursul în vigoare.

Mărimea acestei cote a fost de: 30 la sută, la data de 1 februarie 1991, în

cazul regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital integral de stat

şi de 50 la sută după această dată, pentru celelalte societăţi comerciale cu

capital integral românesc, cu grad diferit de privatizare.

La încasarea documentelor de export (cu plata la vedere şi la termen),

inclusiv prin depuneri de valute efective la ghişeele băncilor, după

deducerea comisioanelor şi spezelor bancare din încasările valutare brute,

băncile comerciale prin care s-a încasat valoarea documentelor trebuiau să

vireze 50 la sută din suma rămasă în conturile pe feluri de valute, denumite

Fond valutar al statului, deschise la Banca Română de Comerţ Exterior SA

pe numele Băncii Naţionale a României.

Concomitent cu echivalentul în lei al sumei în valută virată la fondul valutar

al statului, stabilit la cursul în vigoare din ziua efectuării operaţiunii, se

Mecanisme valutare

credita contul în lei al agentului economic. Diferenţa de 50 la sută trebuia

virată în contul curent în valută al agentului.

Prin apariţia, la data de 3 mai 1991, a Regulamentului privind operaţiunile

curente şi transferurile de capital cu mijloace de plată străine, s-a creat un

regim valutar bazat pe două cursuri ale monedei naţionale, prin care o parte

a tranzacţiilor externe se deconta la cursul oficial, stabilit de Banca

Naţională a României, iar cealaltă parte se deconta la cursul stabilit pe piaţa

valutară.

În vederea funcţionării normale a pieţei valutare, s-a luat decizia extinderii

imediate a acesteia la tranzacţiile cu valută ale rezidenţilor şi nerezidenţilor,

persoane fizice.

În acest fel, piaţa valutară trebuia să se realizeze prin intermediul băncilor

comerciale participante la piaţa interbancară (licitaţii valutare), precum şi

prin birouri de schimb valutar, constituite ca societăţi comerciale în

conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990 şi autorizate de Banca

Naţională a României.

Ca urmare, în luna iulie 1991, au fost deschise, în conformitate cu

reglementările Băncii Naţionale a României, casele de schimb valutar, ceea

ce a permis accesul legal al persoanelor fizice la piaţa valutară.

Obiectul de activitate al caselor de schimb valutar l-a constituit cumpărarea

de valută contra lei, în numerar şi de cecuri de călătorie, nelimitat, de la

rezidenţi şi nerezidenţi, persoane fizice şi vânzarea contra lei de valută în

numerar, limitat la 100 dolari SUA pe tranzacţie, numai către rezidenţi

persoane fizice.

În luna noiembrie 1991, cursul interbancar (300 lei/dolar) a fost unificat cu

cel oficial de 60 lei/dolar, noul curs unic fiind stabilit la 180 lei/dolar.

În felul acesta, a fost introdus un nou regim valutar, prin care toate

încasările obţinute din exporturi ale agenţilor economici erau automat

decontate în lei la cursul unic, iar importurile se realizau pe seama

cumpărărilor de devize pe piaţa valutară. Am asistat, astfel, la cedarea

valutei către sistemul bancar.

Piaţa valutară în România

Potrivit Ordinului Guvernatorului Băncii Naţionale a României nr. 616 din

11 noiembrie 1991, pe teritoriul României toate încasările, plăţile şi

decontările s-au efectuat numai în lei.

Începând cu data de 11 noiembrie 1991, a fost introdusă convertibilitatea

internă, limitată, a leului, la operaţiuni de cont curent pentru tranzacţii de

export-import cu mărfuri şi servicii, precum şi alte transferuri.

Cursul de schimb al leului faţă de alte valute s-a determinat, începând cu

data de 11 noiembrie 1991, zilnic, pe piaţa valutară interbancară.

La piaţa valutară interbancară participau Banca Naţională a României,

precum şi băncile comerciale autorizate.

Cursul de schimb al leului faţă de alte valute, stabilit zilnic pe piaţa

valutară interbancară, se comunica de către Banca Naţională a României şi

se aplica tuturor tranzacţiilor valutare efectuate pe teritoriul României.

Pentru plăţile privind operaţiuni de cont curent, toţi agenţii economici

puteau efectua transferuri în devize prin băncile comerciale autorizate,

contra lei, la cursul zilei.

Cererile de transfer erau prezentate la băncile comerciale concomitent cu

depunerea contravalorii în lei, care atesta capacitatea de plată a agentului

economic şi asigura respectarea regulilor de prudenţă bancară.

Solicitările de transferuri pentru sume ce depăşeau 10000 dolari SUA sau

echivalentul în alte valute se prezentau spre autorizare Oficiului Control

Devize din Banca Naţională a României. Solicitările de transferuri pentru

sume sub 10000 dolari SUA se prezentau spre autorizare băncilor

comerciale.

Importurile considerate vitale pentru economie (resurse energetice,

alimente) aveau prioritate pe baza garanţiilor emise de Ministerul Finanţelor

în favoarea Băncii Naţionale a României.

Disponibilităţile valutare care au fost preluate de Banca Naţională a

României s-au constituit în rezervă valutară.

Mecanisme valutare

5.2 Piaţa valutară bancară - piaţa licitaţiilor valutare (fixing-ul)

Începând cu luna mai 1992, piaţă valutară din România a fost reglementată

prin Regulamentul privind efectuarea operaţiunilor valutare nr.V/3.616/2

emis de Banca Naţională a României şi se compunea din:

a) piaţa valutară bancară, rezervată operaţiunilor de vânzarecumpărare

de valută desfăşurate de persoanele juridice;

b) piaţa caselor de schimb valutar, rezervată operaţiunilor de

vânzare-cumpărare de valută desfăşurate de persoanele fizice.

Cursurile de schimb ale leului faţă de valutele altor state se stabileau pe

piaţa valutară pe baza cererii şi ofertei de valută.

Piaţa valutară bancară era deschisă tuturor persoanelor juridice române cu

ofertă liberă sau cu cerere justificată de valută, în conformitate cu

reglementările Băncii Naţionale a României. În baza Ordinului nr. 249/

29 mai 1992 al Guvernatorului Băncii Naţionale a României, începând cu

data de 8 iunie 1992 au intrat în vigoare Normele privind organizarea şi

funcţionarea pieţei bancare, emise de Banca Naţională a României ca anexa

nr. 3 la Regulamentul Băncii Naţionale a României nr.V/3616/4 mai 1992

privind efectuarea operaţiunilor valutare.

Aceste norme au introdus reglementările necesare în domeniul valutar şi au

asigurat realizarea măsurilor prevăzute în programul Guvernului şi al Băncii

Naţionale a României pentru restabilirea echilibrului valutar al ţării.

Normele se înscriau în prevederile conferite de Legile nr. 33/1991 privind

activitatea bancară, precum şi nr. 34/1991 privind Statutul Băncii Naţionale

a României, care stipulau că “Banca Naţională a României emite

reglementări cu privire la operaţiunile cu aur şi valută, în vederea

protejării monedei naţionale”.

Piaţa valutară bancară funcţiona prin intermediul băncilor comerciale

române şi străine, autorizate să-şi desfăşoare activitatea în România.

La piaţa valutară bancară participa şi Banca Naţională a României în scopul

protejării monedei naţionale, precum şi pentru păstrarea şi administrarea

rezervelor internaţionale ale României.

Piaţa valutară în România

Piaţa valutară bancară se compunea din:

• licitaţii valutare pentru ordine de vânzare-cumpărare de valută

peste 50000 dolari SUA;

• operaţiuni în afara licitaţiilor valutare pentru ordine de vânzarecumpărare

de valută până la 50000 dolari SUA.

Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale a României, analizând

evoluţia şi funcţionarea pieţei valutare în perioada 8 iunie-11 august 1992, a

hotărât, în urma concluziilor desprinse şi în conformitate cu atribuţiile sale,

ca, începând cu data de 1 septembrie 1992, limita valorică ce departaja piaţa

valutară interbancară de şedinţele de licitaţii valutare să fie diminuată la

nivelul de 2000 dolari SUA.

Ca urmare, Banca Naţională a României a emis Circulara nr. 20/30 august

1992, care modifica prevederile art. 4 şi 3 din Normele privind organizarea

şi funcţionarea pieţei valutare bancare (anexa nr. 3 la Regulamentul privind

efectuarea operaţiunilor valutare) în sensul că, „începând cu data de

1 septembrie 1992, orice operaţiune de vânzare-cumpărare de valută mai

mare de 2000 dolari USA se va efectua numai în cadrul şedinţelor de

licitaţii valutare organizate în cadrul Băncii Naţionale a României”.

Pe piaţa valutară bancară se efectuau numai operaţiuni la vedere de vânzare

sau cumpărare de valută, cu decontarea în termen de maximum două zile

lucrătoare de la data tranzacţiilor.

Pentru a participa pe piaţa valutară bancară, persoanele juridice române, în

calitate de cumpărători potenţiali de valută, trebuiau să îndeplinească

următoarele condiţii:

• cererea de cumpărare de valută trebuia să aibă la bază un

contract extern sau un document care să ateste o operaţiune

valutară curentă;

• suma solicitată la cumpărare nu putea să depăşească valoarea

operaţiunii valutare curente;

• cererea de cumpărare de valută pentru transferuri de capital se

prezenta în condiţiile prevăzute de regulamentul privind

efectuarea operaţiunilor valutare emis de Banca Naţională a

României.

Mecanisme valutare

Cursul de referinţă al leului faţă de dolarul american se determina ca un curs

de echilibru între cererea şi oferta de valută. Determinarea cursului de

referinţă se făcea în cadrul licitaţiilor valutare, care se desfăşurau în şedinţe

de licitaţie organizate în fiecare zi lucrătoare la sediul Băncii Naţionale a

României.

La şedinţele de licitaţie participau băncile comerciale autorizate, precum şi

Banca Naţională a României.

În vederea participării la şedinţele de licitaţie, băncile comerciale depuneau

o cerere de participare (Anexa 1) la Banca Naţională a României şi trebuiau

să îndeplinească următoarele condiţii:

• să aibă cont curent în lei deschis la Banca Naţională a României;

• să aibă conturi de corespondent deschise la bănci în străinătate;

• să realizeze operaţiuni cu rezidenţii în lei;

• să întocmească şi să menţină evidenţele privind participarea la

şedinţele de licitaţie, de asemenea să întocmească raportările

către Banca Naţională a României la termenele şi în forma

solicitată de aceasta.

Băncile comerciale participau la şedinţele de licitaţii valutare în contul

clienţilor, în baza ordinelor de vânzare sau cumpărare de valută, de valori

egale cu sau peste 2000 dolari SUA.

Băncile comerciale puteau să participe la licitaţiile valutare în nume şi cont

propriu.

Banca Naţională a României autoriza participarea la licitaţiile valutare

numai a acelor bănci comerciale care, prin volumul tranzacţiilor şi

importanţa lor, contribuiau la dezvoltarea pieţei valutare bancare, în condiţii

de performanţă bancară.

Persoanele juridice române, pentru a fi admise cu ordine de vânzare sau

cumpărare la licitaţiile valutare, trebuiau să-şi deschidă un cont valutar

principal la una din băncile comerciale din România, autorizată de Banca

Naţională a României la licitaţii valutare.

Piaţa valutară în România

Ordinele de vânzare sau cumpărare la licitaţiile valutare se prezentau şi se

derulau numai prin contul valutar principal, prin care se realizau şi

operaţiuni valutare curente.

Banca Naţională a României, prin ordin al guvernatorului, a instituit o

comisie pentru organizarea şi desfăşurarea şedinţelor de licitaţii valutare.

Comisia se compunea din persoane cu funcţii de conducere şi execuţie din

direcţiile specializate din Banca Naţională a României şi cuprindea: un

preşedinte, un secretar, un cotator şi doi membri. Menţionăm, de asemenea,

că la şedinţele de licitaţie valutară participau şi doi observatori din partea

băncilor comerciale.

În vederea participării la şedinţele de licitaţie, băncile comerciale colectau

zilnic de la clienţii lor ordine de vânzare sau cumpărare de valută.

Se primeau numai ordine la curs limitat şi care se încadrau în pasul de

licitaţie stabilit de Banca Naţională a României.

Iniţial, pasul de licitaţie a fost stabilit prin Regulamentul privind efectuarea

operaţiunilor valutare cu o marjă de ±5 la sută faţă de cursul de referinţă al

zilei precedente.

Banca Naţională a României îşi rezerva dreptul de a modifica pasul de

licitaţie în vederea realizării obiectivelor de politică valutară, ceea ce a şi

făcut pe data de 22 iulie 1992, când marja a fost diminuată la ±2 la sută faţă

de cursul de referinţă al zilei precedente.

Prin Circulara Băncii Naţionale a României nr. 21 din 10 septembrie 1992,

s-a decis ca, începând cu acea dată, limita pasului de licitaţie din Anexa nr.

3 la Regulamentul privind efectuarea operaţiunilor valutare să nu se mai

aplice.

Ca urmare, prin ridicarea acestei restricţii, se permitea stabilirea liberă a

cursului leului la nivelul echilibrării cererii şi ofertei pe piaţa valutară

bancară.

Mecanisme valutare

După primirea ordinelor de vânzare şi cumpărare de la clienţii lor, băncile

comerciale le verificau (elemente de formă şi conţinut) şi întocmeau

următoarele documente pentru fiecare şedinţă de licitaţie valutară:

􀂙 lista centralizatoare pe niveluri de curs ale ordinelor de vânzare

şi cumpărare ale clienţilor (vezi anexa 4 şi 5);

􀂙 liste nominale pe clienţi conţinând ordinele de vânzare sau

cumpărare de valută (conform anexelor 8 şi 9);

􀂙 lista ordinelor de vânzare sau cumpărare de valută în nume şi

cont propriu (conform anexei 3).

Toate aceste documente erau depuse la sediul Băncii Naţionale a României

în fiecare zi lucrătoare, între orele 1000 - 1100, într-un plic sigilat şi

ştampilat, care purta antetul oficial al băncii comerciale respective.

Plicurile erau depuse prin delegat oficial al băncii comerciale respective,

după predarea plicului delegatul urmând să primească o copie a procesului

verbal de predare-primire.

Şedinţele de licitaţii valutare se deschideau în prezenţa membrilor şi

observatorilor la ora 1100.

Secretarul comisiei deschidea plicurile şi verifica condiţiile de formă şi

conţinut ale listelor.

Listele care nu îndeplineau condiţiile menţionate anterior, erau considerate

nule şi se înapoiau băncilor emitente.

Cotatorul determina cursul de referinţă astfel:

􀃌 conţinutul tuturor listelor centralizatoare era introdus într-o

matrice, în care se menţiona, cumulativ, pe o coloană, ordinele

de cumpărare în sens crescător, iar pe altă coloană, ordinele de

vânzare în sens descrescător;

􀃌 cursul de referinţă se stabilea la nivelul la care cea mai mare

parte din cererea şi oferta de valută putea fi satisfăcută;

􀃌 atunci când cererea şi oferta de valută nu se întâlneau la un curs

de echilibru, cursul de referinţă se stabilea de către Banca

Naţională a României, fără a se mai aplica limita pasului de

licitaţie faţă de cursul de referinţă al zilei precedente.

Piaţa valutară în România

Cursul leului se stabilea liber la nivelul echilibrării cererii şi ofertei pe piaţa

valutară bancară.

Toate ordinele de cumpărare superioare sau egale cursului de referinţă

stabilit, precum şi toate ordinele de vânzare inferioare sau egale acestuia

erau transmise prin execuţie fiecărei bănci comerciale, pe baza listelor de

execuţie emise de Banca Naţională a României, care trebuiau înmânate

aceloraşi delegaţi oficiali.

Atunci când ordinele de vânzare sau cumpărare nu se puteau executa

integral la cursul de referinţă, în listele de execuţie emise de Banca

Naţională a României se includeau numai sumele corespunzătoare

coeficientului de execuţie la nivel marginal.

Secretarul comisiei întocmea, pe baza rezultatului şedinţei de licitaţie,

procesul verbal şi comunicarea oficială.

Procesul verbal încheiat în urma şedinţei de licitaţie valutară trebuia să

cuprindă cel puţin următoarele elemente:

• data şedinţei de licitaţie valutară;

• volumul total al cererii şi ofertei de valută;

• volumul tranzacţiilor încheiate;

• cursul de referinţă exprimat prin metoda cotaţiei directe;

• coeficientul de execuţie la nivelul marginal;

• cursul de schimb al principalelor valute, calculate pornind de la

cursul de referinţă şi cotaţiile zilnice;

• data valabilitaţii cursurilor.

Cursul de referinţă era valabil 24 de ore, începând cu ora 0.00 a zilei

lucrătoare următoare zilei şedinţei de licitaţie valutară.

Comunicarea oficială era dată publicităţii şi cuprindea următoarele

elemente:

􀂙 data şedinţei de licitaţie valutară;

􀂙 cursul de referinţă;

Mecanisme valutare

􀂙 cursurile de schimb ale principalelor valute;

􀂙 data valabilităţii cursurilor.

Băncile comerciale puteau efectua, în afara licitaţiilor valutare, operaţiuni

de vânzare sau cumpărare de valută în contul clienţilor şi numai operaţiuni

de vânzare în nume şi cont propriu.

Operaţiunile în afara licitaţiilor valutare se efectuau numai pentru ordine de

vânzare sau cumpărare de valută de până la 2000 dolari SUA.

Tranzacţiile în afara licitaţiilor valutare erau efectuate de către băncile

comerciale la cursuri care să se încadreze într-un interval de abatere de ±2%

faţă de cursul de referinţă în vigoare.

Băncile comerciale şi clienţii lor răspundeau de îndeplinirea condiţiilor

privind participarea la operaţiuni în afara licitaţiilor valutare.

Pentru participarea la piaţa valutară interbancară, fiecare agent economic –

în calitate de vânzător sau cumpărător – depunea la filiala/sucursala

(exemplificăm cazul Băncii Comerciale Române SA), unde avea deschis

contul valutar principal, o cerere. Acest formular se depunea la prima

participare la piaţa interbancară şi se păstra la filială/sucursală.

􀃕 În scopul vânzării de valută, pentru fiecare operaţiune, agentul

economic trebuia să întocmească ordinul de vânzare. Personalul filialei,

respectiv al sucursalei, verifica operaţiunea şi bloca în contul valutar suma

ofertată pentru vânzare. Pe ordinul de vânzare se certifica această blocare

sub semnătura referentului care ţinea contul valutar al agentului economic.

Pe ordinul de vânzare al agentului se aplicau două semnături autorizate I şi

II (director şi contabil şef sau înlocuitorii acestora).

􀃕 Pentru a cumpăra valută, agentul economic întocmea pentru

fiecare operaţiune ordin de cumpărare de valută. Personalul filialei,

respectiv sucursalei, verifica operaţiunea pentru respectarea prevederilor

Regulamentului valutar şi bloca în contul curent echivalentul în lei al sumei

în valută cerută pentru cumpărare. Blocarea se făcea ţinând seama de cursul

de referinţă stabilit la licitaţia valutară organizată de Banca Naţională a

României pentru ziua când se completa ordinul de cumpărare, la care se

adăuga 2 la sută. Eventualele diferenţe se regularizau cu ocazia înregistrării

în conturi a cumpărării. Pe ordinul de cumpărare se certifica această blocare,

Piaţa valutară în România

sub semnătura referentului care administra contul curent în lei al agentului

economic. Pe ordinul de cumpărare al agentului se aplicau două semnături

autorizate, a directorului şi, respectiv, a contabilului şef sau a înlocuitorilor

acestora.

Ordinele de vânzare şi de cumpărare de valută întocmite, verificate şi

semnate se păstrau de filiala sau sucursala băncii comerciale.

Filiala întocmea, pe baza ordinelor de vânzare şi de cumpărare, două liste

separate:

􀂾 lista nominală a clienţilor cu ordine de vânzare de valută;

􀂾 lista nominală a clienţilor cu ordine de cumpărare de valută.

Această listă cuprindea trei părţi: A. pentru materii prime

(subansamble, utilaje, piese de schimb); B. pentru bunuri de

consum şi alte produse; C. pentru deplasări şi alte operaţiuni

necomerciale.

Aceste liste se transmiteau prin telex sau fax la sucursala judeţeană.

Sucursala judeţeană, pe baza listelor primite de la filiale şi a listelor

elaborate pentru agenţii economici care aveau contul la sucursale, întocmea

listele nominale pe judeţ. Aceste liste erau transmise apoi, prin telex, la

centrala Băncii Comerciale Române SA. Pe baza listelor de execuţie

stabilite de centrala Băncii Comerciale Române SA, se transmitea

sucursalelor judeţene situaţia executării ordinelor de vânzare-cumpărare,

întocmindu-se, în acest scop avizele O.I.S. (Operaţiuni Între Sedii) – telex

pentru înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor respective. La primirea

avizelor O.I.S. – telex, sucursalele judeţene defalcau suma transmisă, pe

filiale.

Banca Naţională a României verifica îndeplinirea de către băncile comerciale

a condiţiilor de participare la piaţa valutară bancară.

Băncile comerciale puteau să cumpere, în mod automat, la cursul

tranzacţiei, sumele cumpărate pe piaţa valutară bancară şi neutilizate în

termen de

30 zile de la data scadenţei prevăzute în contractul extern.

În cadrul şedinţelor de licitaţie, se determina numai cursul de referinţă al

leului în raport cu dolarul SUA.

Mecanisme valutare

Din analizele şi controalele efectuate prin sondaj de organele de inspecţie

ale Băncii Naţionale a României la diverse bănci comerciale, s-au constatat

unele deficienţe care au condus la îngreunarea desfăşurării tranzacţiilor pe

piaţa valutară bancară din România şi anume:

􀂉 existenţa unei cereri mari de valută care nu era reflectată în

mod corespunzător în încasările valutare din export. Menţionăm că, în

vederea întăririi controlului valutar asupra încasărilor din export, Banca

Naţională a României a emis Normele nr.V/32/1 din 10 ianuarie 1992. Prin

aceste norme, agenţii economici erau obligaţi să-şi declare exporturile prin

întocmirea Declaraţiei de încasare valutară (document care era destinat

urmăririi încasărilor valutare din exporturile de mărfuri), iar băncile

comerciale erau obligate să urmărească şi să comunice în mod sistematic

Băncii Naţionale a României – Oficiul Control al Devizelor realizarea

încasărilor din exporturi la termenele şi în cuantumul înscris în declaraţii.

􀂉 încasări valutare mici din exporturile efectuate

􀂉 efectuarea de compensaţii de mărfuri prin schimb de documente

la nivel de bancă comercială, pe baza licenţelor de export-import emise de

Ministerul Comerţului şi Turismului, conform Hotărârii Guvernului

nr. 215/1992

􀂉 în cazul încasărilor valutare din exporturile realizate, s-a

constatat tendinţa agenţilor economici de a reţine valuta în cont şi de a nu o

vinde pe piaţa valutară. Acest lucru era făcut în scopul creşterii cursului de

schimb al leului faţă de dolar.

Toate aceste fenomene au avut o influenţă negativă asupra situaţiei

economice în sensul că:

􀁺 în vederea păstrării valutei în cont, agentul economic apela la

credite bancare în lei, încălcând prevederile Regulamentului

privind efectuarea operaţiunilor valutare;

􀁺 s-a accentuat menţinerea blocajului financiar al agenţilor economici;

􀁺 a crescut volumul creditelor bancare acordate în economie şi, în

special, volumul creditelor restante;

􀁺 a crescut dobânda de refinanţare a Băncii Naţionale a României şi,

în mod automat, dobânda cu care băncile comerciale acordau

creditele agenţilor economici.

Piaţa valutară în România

În final, toate acestea au condus la creşterea inflaţiei, la devalorizarea leului

şi la înrăutăţirea generală a situaţiei economice şi financiare a ţării.

Menţionăm, în acelaşi timp, câteva elemente constatate la controlul efectuat

de organele de inspecţie ale Băncii Naţionale a României în legătură cu

modul în care au fost respectate prevederile Regulamentului privind

efectuarea operaţiunilor valutare, cum ar fi:

􀃕 lipsa ordinelor de cumpărare de valută valabile pentru şedinţa de

licitaţie valutară din ziua respectivă şi participarea la licitaţie cu

ordine de cumpărare pentru şedinţele de licitaţie anterioare;

􀃕 la formularul „Ordin de cumpărare de valută” s-au constatat:

􀁺 modificarea pe acelaşi formular a cursurilor de cumpărare şi

apariţia mai multor cursuri de cumpărare,

􀁺 disponibilităţile în lei ale ordonatorilor nu acopereau

contravaloarea sumei solicitate în valută,

􀁺 se făceau solicitări de sumă în valută fără să se deţină un

contract extern sau un document care să ateste o operaţiune

valutară de cont curent,

􀁺 neatestarea cu ştampila şi semnătura băncii a disponibilităţilor

în valută şi în lei ale agenţilor economici,

􀁺 apariţia unor solicitări de sume în alte valute,

􀁺 disponibilităţile în valută din extrasele de cont erau mai mari

decât cele menţionate pe formulare,

􀁺 lipsa scopului cumpărării de valută,

􀁺 lipsa datei întocmirii,

􀁺 completarea eronată a rubricilor,

􀁺 disponibilul în lei nu acoperea suma solicitată,

􀁺 suma solicitată la cumpărare depăşea diferenţa dintre valoarea

operaţiunii şi disponibilitaţile proprii în valută,

􀁺 sumele solicitate erau mai mari decât obligaţiile de plată

conform documentaţiei (declaraţie de încasare valutară,

factură, licenţe) etc.

Mecanisme valutare

Menţionăm că băncile comerciale şi celelalte persoane juridice române

autorizate să efectueze operaţii valutare trebuiau să răspundă de aplicarea

corectă a prevederilor Regulamentului privind efectuarea operaţiunilor

valutare.

De aceea, la efectuarea operaţiunilor dispuse de clienţi, băncile comerciale

autorizate trebuiau să urmărească, pe documentele care le erau prezentate de

către persoanele juridice şi persoanele fizice, să se respecte prevederile

regulamentului.

În vederea creării premiselor tehnice şi structurale, necesare trecerii treptate

a pieţei valutare bancare de la sistemul licitaţiilor valutare la o piaţă valutară

interbancară, conform standardelor internaţionale, conducerea Băncii

Naţionale a României a hotărât prin Circulara nr. 22 din 30 septembrie 1992

următoarele:

1. toate ordinele de vânzare de valută ale unei bănci comerciale

introduse în licitaţie, în contul clienţilor precum şi în cont

propriu şi care intrau în execuţie după stabilirea cursului de

referinţă, trebuiau executate pentru acoperirea ordinelor de

cumpărare, introduse în licitaţie, în contul clienţilor sau în cont

propriu, ale aceloraşi bănci;

2. numai în situaţia în care, după efectuarea operaţiunilor de la

pct.1, rămâneau ordine de vânzare neexecutate, acestea trebuiau

distribuite spre execuţie celorlalte bănci participante la şedinţa

de licitaţie;

3. atunci când ordinele de cumpărare ale unei bănci nu puteau fi

acoperite integral după procedura de la pct. 1, execuţia se făcea

proporţional.

Menţionăm, de asemenea, că aceeaşi circulară anula, începând cu 1 ianuarie

1992, art. 14 din Normele privind organizarea şi funcţionarea pieţei valutare

bancare, respectiv, se ridica restricţia referitoare la accesul la şedinţele de

licitaţie valutară printr-un singur cont valutar principal deschis la o singură

bancă comercială. Conform prevederilor din Circulara Băncii Naţionale a

României nr. 22, persoanele juridice române puteau depune ordine de

vânzare sau cumpărare la licitaţiile valutare prin una sau mai multe bănci

comerciale din România, autorizate de Banca Naţională a României să

participe la licitaţiile valutare.

Piaţa valutară în România

5.3 Piaţa valutară interbancară

Funcţionarea bună a licitaţiei valutare a permis trecerea, începând cu

data de 8 aprilie 1994, la o nouă treaptă în funcţionarea pieţei valutare.

Începând cu această dată, a fost eliminat controlul exercitat de banca

centrală în mecanismul formării cursului valutar. Licitaţia valutară

desfăşurată la Banca Naţională a fost, de facto, liberalizată.

De la 1 august 1994, a fost introdus mecanismul unei pieţe valutare

interbancare, integrate şi continue, care să funcţioneze după principiile

bine cunoscute pe plan mondial. Conform noilor condiţii, cursul valutar se

stabilea zilnic prin relaţia directă dintre cerere şi ofertă. Ca urmare, acesta

putea fluctua în cursul zilei şi era diferit de la o bancă la alta - în anumite

limite, ale mecanismului pieţei.

Banca Naţională a României determina zilnic un curs de referinţă, ca o

medie ponderată a cursurilor de vânzare şi cumpărare practicate de-a lungul

zilei pe piaţa interbancară. Aceasta putea interveni pe piaţa interbancară, ca

orice alt operator, pentru a cumpăra sau vinde, influenţând în felul acesta

raportul cerere-ofertă.

Putem afirma, astfel, că aceste evoluţii au consolidat încrederea publicului

în viabilitatea mecanismului valutar şi au stimulat accelerarea deschiderii

spre exterior a economiei româneşti prin creşterea deopotrivă a exporturilor

şi importurilor.

Organizarea şi funcţionarea pieţei interbancare în România a fost

reglementată prin Anexa nr. 3 - Normele privind funcţionarea pieţei

valutare interbancare - la Regulamentul privind efectuarea operaţiunilor

valutare nr. 7 (V/10813), emis de Banca Naţională a României la data de 18

august 1994.1

În prezent, organizarea şi funcţionarea pieţei valutare în România este

reglementată de Norma Băncii Naţionale a României nr.3/20052 privind

funcţionarea pieţei valutare interbancare

1 Publicat în Monitorul Oficial nr. 263/19.09.1994.

2 Publicată în Monitorul Oficial nr. 297/08.04.2005

Mecanisme valutare

Conform Normei amintite, piaţa valutară interbancară este piaţa pe care

se efectuează operaţiuni de schimb valutar de către intermediarii3 pieţei

valutare.

Piaţa valutară interbancară este piaţa pe care se efectuează tranzacţii

valutare de către intermediari, precum şi de Banca Naţională a României.

Intermediarii pe piaţa valutară interbancară sunt instituţiile de credit

autorizate să funcţioneze în România, care acţionează pe piaţă în limita

obiectului lor de activitate. Ei pot încheia tranzacţii valutare atât în nume şi

cont propriu, cât şi în nume propriu şi contul clienţilor.

În conformitate cu prevederile Legii nr. 312/20044 privind Statutul Băncii

Naţionale a României, acesta elaborează şi aplică politica de curs de schimb

şi este abilitată să:

a) elaboreze balanţa de plăţi şi alte lucrări privind poziţia

investiţională internaţională a ţării;

b) stabilească cursurile de schimb pentru operaţiunile proprii pe piaţa

valutară, să calculeze şi să publice cursurile medii pentru evidenţa

statistică;

c) păstreze şi să administreze rezervele internaţionale ale statului.

Condiţiile minimale care trebuie îndeplinite în vederea participării pe piaţa

valutară interbancară ca intermediar, sunt:

a) existenţa unei structuri organizatorice distincte şi a unui spaţiu

specific, securizat, pentru efectuarea tranzacţiilor;

b) delimitarea atributiilor si departajarea activitatilor de piata valutara

pe compartimente distincte, conform practicilor internationale;

c) reglementarea prin norme proprii a cel puţin următoarelor elemente:

c1) procedurile de lucru cu clienţii;

3 instituţiile de credit autorizate să funcţioneze în România, care acţionează pe piaţa

valutară interbancară în limita obiectului lor de activitate prevăzut în autorizaţia de

funcţionare şi cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute în Norma nr. 3/2005

4 Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, publicată în Monitorul

Oficial nr. 582 din 30 iunie 2004

Piaţa valutară în România

c2) proceduri de lucru pentru departamentul autorizat din cadrul

bancii sa efectueze tranzactii pe piata valutara, care sa cuprindă:

i) relatiile cu alti intermediari, in special cele cu privire la

modalitatile de comunicare, confirmare si decontare a

tranzactiilor;

ii) competenţele şi limitele valorice până la care se poate

angaja fiecare arbitrajist, precum şi limitele de lucru cu

ceilalţi intermediari;

iii) penalităţile convenite în relaţia cu clienţii, precum şi cu alţi

intermediari, în cazul nerespectării termenelor de decontare

a tranzacţiilor;

d) desemnarea personalului implicat în efectuarea tranzacţiilor;

e) relaţiile de corespondent stabilite prin conturi deschise în străinătate,

pentru cel puţin următoarele patru valute convertibile: EUR, USD,

GBP, CHF;

f) existenţa unui sistem operaţional specific, care să cuprindă cel puţin:

f1) echipament informaţional specific tip Reuters, Bloomberg etc.;

f2) echipamente tehnice specifice pentru plăţi şi comunicaţii (linii

telefonice interne şi internaţionale, sistem de înregistrare a

convorbirilor telefonice, telex, SWIFT, fax etc.).

Piaţa valutară interbancară din România funcţionează în fiecare zi bancară

între orele 9.00-16.00.

Intermediarii sunt obligaţi să afişeze permanent, în timpul orelor de

funcţionare a pieţei valutare interbancare, cursurile de schimb valutar ale

leului (cumpărare/vânzare), la vedere (spot)5 şi la termen (forward)6 pentru

următoarele valute: euro (EUR), dolarul american (USD).

Cursul de schimb la termen se cotează pentru cel puţin următoarele

scadenţe: o lună (1M), trei luni (3M), şase luni (6M), nouă luni (9M),

douăsprezece luni (12M).

5 tranzacţia de vânzare/cumpărare de valute cu decontare în maximum două zile de la data

încheierii tranzacţiei, la curs spot

6 tranzactia de vânzare/cumpărare de valute cu decontare după mai mult de două zile de la

data încheierii tranzacţiei, la curs forward

Mecanisme valutare

Ordinele de vânzare/cumpărare de valută ale clienţilor (rezidenţi şi

nerezidenţi – persoane fizice şi juridice) titulari de conturi s-au completat, în

conformitate cu celelalte regulamente valutare de până acum, după

formularele-model, prezentate în Anexele 10-11.

Ordinele de vânzare/cumpărare de valuta la vedere şi la termen ale

persoanelor juridice rezidente şi ale nerezidenţilor au fost liberalizate, în

sensul că Banca Naţională a României nu mai impune prin reglementările

sale completarea acestor formulare. În Anexele 12-13 sunt prezentate

formulare-modele de ordine de vânzare/cumpărare de valută practicate de

băncile din România.

5.4 Cerinţe ale perfecţionării mecanismelor de piaţă

în domeniul valutar

După cum am observat, începând cu luna februarie 1991, România a

cunoscut, după 45 de ani de centralism şi dirijism, contretizat şi în politica

valutară printr-un curs fix stabilit centralizat, o deschidere treptată şi

graduală către o redistribuire a resurselor valutare între operatorii economici

prin preţ (curs valutar) şi piaţa valutară - element principal al unei economii

de piaţă, redistribuire care avea la bază repartiţii şi aprobări centralizate.

Deficitul substanţial al balanţei comerciale şi al balanţei de plăţi curente,

precum şi tendinţa permanentă a executivului de a păstra cursul leului la un

nivel supraevaluat, în speranţa soluţionării inflaţiei, au determinat un

permanent dezechilibru între cerere şi ofertă pe piaţa valutară.

Deficitul continuu de valută convertibilă a generat:

􀁺 neîncrederea operatorilor în funcţionarea pieţei valutare;

􀁺 derularea greoaie a operaţiunilor comerciale externe prin acumularea

continuă, ca urmare a unui coeficient mediu de execuţie scăzut şi a

menţinerii unui volum permanent de cerere neexecutată;

􀁺 diminuarea interesului investitorilor străini, ca urmare a dificultăţilor

convertirii şi repatrierii (în condiţiile legii) a profitului în lei;

􀁺 transferul forţat de valoare de la vânzător la cumpărător şi tendinţa

de evitare a acestei confiscări parţiale prin creşterea operaţiunilor

în barter, tendinţa de întârziere a încasării contravalorii

exporturilor, precum şi creşterea îngrijorătoare a operaţiunilor de

schimb de pe piaţa paralelă.

Piaţa valutară în România

De aceea, Banca Naţională a României, la recomandările Fondului Monetar

Internaţional, a fost pusă în situaţia de a introduce şi impune, în vederea

atingerii obiectivelor sale legale de susţinere a monedei naţionale, unele

măsuri administrative de restricţionare a accesului pe piaţa valutară, ce au

vizat, în principal, următoarele:

􀃕 controlul unor operaţiuni de cont curent (contract extern de

import, prestări servicii internaţionale), în ciuda declarării

convertibilităţii interne, de cont current, a leului;

􀃕 accesul la cumpărare numai după utilizarea disponibilităţilor

valutare proprii sau în completarea acestora, până la suma

necesară operaţiunii de cont curent;

􀃕 existenţa în contul solicitantului a disponibilitaţilor în lei calculate

la cursul licitat;

􀃕 obligativitatea repatrierii încasărilor din exporturi şi penalizarea

evazioniştilor prin imposibilitatea participării agenţilor economici

cu declaraţii de încasare valutară restante.

În baza restricţiilor de mai sus, o serie de agenţi economici şi bănci în culpă

au fost expulzaţi şi penalizaţi, în vederea impunerii şi respectării acestor

restricţii.

O altă categorie de măsuri de temperare a presiunii asupra cursului a fost

intervenţia Băncii Naţionale a României, prin vânzări directe şi cumpărări

de valută, pe piaţa valutară. Aceste intervenţii în sprijinul monedei naţionale

erau conforme cu atributele legale ale Băncii Naţionale a României şi erau

specifice băncilor centrale, care utilizau, în marea lor majoritate, rezervele

proprii în acest scop.

În condiţiile lipsei unei rezerve valutare importante, precum şi ale unui curs

valutar care s-a dorit a fi temporizat în tendinţa sa de depreciere, Banca

Naţională a României a încercat să stimuleze oferta cu aceste intervenţii

limitate şi să temporizeze cererea creând o percepţie de relativă lichiditate a

pieţei, care a fost insuficientă.

Încercarea Băncii Naţionale a României de a opri declinul cursului numai

prin instrumentele aflate la dispoziţia sa a fost practic insuficientă. În plus,

atunci când se vorbea de unificarea cursurilor, în România existau cursuri

multiple: cursul oficial (interbancar); curs pe piaţa paralelă (schimburi

Mecanisme valutare

directe între agenţii economici); curs la casele de schimb; cursul bursei

negre.

După promovarea unui pachet de măsuri de politică economică (reducerea

inflaţiei interne; stimularea exporturilor; restabilirea disciplinei financiare;

controlul salariilor şi cheltuielilor la regiile autonome etc), s-a putut trece de

la licitaţia valutară la constituirea unei pieţe interbancare şi la liberalizarea

cursului valutar al leului.

În România, piaţa valutară interbancară a intrat în funcţiune începând cu

1 august 1994.

Mecanismul de formare a cursului de schimb, prin fixing la banca centrală,

avea multiple dezavantaje:

1. băncile comerciale acţionau numai în calitate de brokeri (în

nume propriu, dar în contul clienţilor) şi aveau un rol pasiv în

definirea cursului de echilibru;

2. cursul era rigid, el nu se putea modifica în cursul zilei;

3. clienţii băncilor nu puteau alege cursul cel mai avantajos, dintre

mai multe cursuri;

4. investitorii străini nu erau atraşi de încetineala cu care se

desfãşurau decontările valutare, care le-ar fi blocat o parte a

capitalului circulant, în mod inutil;

5. cursul cotat era numai „spot” (la vedere), neexistând cursuri

forward, care să permită investitorilor efectuarea de calcule de

eficienţă.

Ca urmare, introducerea pieţei valutare interbancare reprezenta o necesitate

absolută, întrucât aceasta contribuia la eliminarea tuturor dezavantajelor

enumerate.

În noua conjunctură, băncile puteau fi atât brokeri, cât şi dealeri, acţionând

în nume propriu şi pe cont propriu.

În mod practic, timpul de lucru se putea împărţi astfel:

􀁺 între orele 9 şi 13, băncile acţionau în calitate de brokeri

(executau ordinele clienţilor);

Piaţa valutară în România

􀁺 după orele 13, acţionau în calitate de dealeri (tranzacţionau

valută în nume propriu);

􀁺 ultima parte a zilei lucrătoare este destinată închiderii poziţiilor

valutare, adică vânzării/cumpărării de valută până la încadrarea

în normele de expunere stabilite de banca centrală.

O altă caracteristică importantă a pieţei valutare interbancare a constituit-o

defalcarea în cursuri spot (valabile 2 zile lucrătoare) şi cursuri forward

(valabile la termen de 1, 3, 6 şi 12 luni). Cursurile spot, la rândul lor, se

puteau prezenta sub trei forme: curs afişat, curs cotat şi curs de referinţă.

În principiu, cursul afişat era neschimbat în cursul unei zile, având un

caracter orientativ şi putea fi acceptat sau respins de clienţii unei bănci. În

ultimul caz, aceştia puteau să-şi exprime opţiunea de a recurge la cursul

cotat. Acest curs fluctua în cursul zilei.

Dacă nici acest curs nu era convenabil, atunci clienţii se puteau adresa unei

alte bănci comerciale la care aveau conturi deschise. Cursul de referinţă era

stabilit de Banca Naţională a României la sfârşitul programului şi reprezenta

media ponderată a cursurilor din sistemul bancar.

Acest curs de referinţă era valabil după două zile lucrătoare.

Iniţial, autorizaţia de dealer a fost acordată unui număr de 5 bănci, dar, după

câteva zile de funcţionare a pieţei interbancare, autorizaţia a fost extinsă

asupra tuturor băncilor româneşti şi sucursalelor băncilor străine.

Ca urmare a unor măsuri de prudenţă şi supraveghere valutară, autorizaţia

de dealer o deţineau următoarele bănci: Banca Comercială Română SA,

Banca Română de Comerţ Exterior SA, Banca Română pentru Dezvoltare

SA, Banca Comercială “Ion Ţiriac” SA.

Sfârşitul anilor 1994 şi, respectiv, 1995 s-a caracterizat prin înregistrarea

unor tensiuni pe piaţa valutară. Acestea au avut un caracter sezonier

(cererea de importuri, substanţial mai mare în sezonul rece; apropierea

sărbătorilor de iarnă). Aceste tensiuni au condus la scăderea ratelor

nominale ale dobânzilor, la neîncrederea publicului în piaţa valutară

interbancară.

Mecanisme valutare

Cu toate acestea, putem afirma că introducerea pieţei valutare interbancare a

dus la descentralizare, la creşterea competenţei, la înlăturarea suspiciunilor

conform cărora cursul leului ar fi stabilit administrativ, la accelerarea

plăţilor în valută şi la recâştigarea încrederii investitorilor români şi străini.

Introducerea pieţei valutare interbancare a reprezentat un pas important în

reformarea sistemului financiar-bancar şi a contribuit la pătrunderea

României pe piaţa internaţională de capital.

Prin introducerea pieţei valutare interbancare, cursul de schimb s-a

determinat pe piaţă, în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă. Banca

Naţională a României era un participant activ pe piaţă, urmărind trei

obiective:

􀂌 testarea funcţionării corecte a pieţei în toate componentele sale,

orice abatere urmând a fi sancţionată cu promptitudine;

􀂌 evitarea fluctuaţiilor de amploare ale cursului;

􀂌 consolidarea rezervelor valutare.

Funcţionarea pieţei valutare a devenit, astfel, un indicator precis al nivelului

cursului de schimb. Pentru a se evita funcţionarea neconvingătoare a pieţei

valutare din anul 1995, în anul 1996 autoritatea monetară din România a

iniţiat următoarele măsuri:

􀃕 creşterea transparenţei pieţei valutare, inclusiv prin publicarea

unui raport lunar privind evoluţia pieţei;

􀃕 integrarea pieţei valutare, respectiv asigurarea în practică a

accesului caselor de schimb pe piaţa valutară interbancară;

􀃕 evitarea apariţiei primelor prea mari (peste 5 la sută) la cursurile

caselor de schimb.

În ciuda măsurilor iniţiate de Banca Naţională a României, în cea mai mare

parte a anului 1996, s-au menţinut formele de manifestare a disfuncţionalităţilor

pieţei, conturate şi în anul 1995.

Pe ansamblu, piaţa valutară a înregistrat în anul 1997 performanţe superioare

anului precedent, înregistrând o dinamică constant crescătoare. În anul 1997,

Banca Naţională a României a realizat accesul liber pe piaţă prin relicenţierea

ca dealeri a tuturor băncilor comerciale autorizate, precum şi prin

liberalizarea cursului de schimb, care se forma pe piaţă în regim de flotare

Piaţa valutară în România

controlată. Funcţionarea corespunzătoare a pieţei valutare a creat premisele

pregătirii şi implementării convertibilităţii depline de cont curent a monedei

naţionale. Acest lucru s-a realizat efectiv prin adoptarea la finele anului a unui

nou regulament valutar, cu aplicabilitate de la 1 februarie 1998. Anul 1997 a

adus modificări şi în structura valutelor tranzacţionate, în sensul că, dacă în

anul precedent tranzacţiile pe piaţa valutară erau dominate doar în proporţie

de

51 la sută de dolarul american, în 1997, trei sferturi din tranzacţiile valutare

s-au realizat în dolari, marca germană diminuându-şi ponderea doar la

15 procente.

În anul 1998, piaţa valutară a continuat să funcţioneze transparent, volumul

tranzacţiilor fiind cel mai mare de la crearea pieţei în anul 1994. Buna

funcţionare a pieţei valutare a fost evidenţiată şi de eliminarea tendinţelor de

segmentare: cursul caselor de schimb (cele private şi cele ale băncilor) a

consemnat deviaţii uşoare, care nu au depăşit cursul afişat de Banca

Naţională a României cu mai mult de 1,5 procente, iar piaţa neagră şi-a

încetat activitatea, confirmându-se eficacitatea eliminării totale a restricţiilor

privind accesul la valută al populaţiei.

În anul 1999, piaţa valutară a înregistrat începând cu luna aprilie un surplus

valutar lunar permanent, în valoare medie lunară de circa 93 de milioane de

dolari, generat în cea mai mare parte de oferta clienţilor nebancari. O sursă

importantă de alimentare a pieţei valutare au reprezentat-o intrările de

capital. Analiza pieţei valutare din perspectiva cursului de schimb a relevat

o stabilitate mult mai mare a acesteia în trimestrul al doilea al anului 1999,

faţă de trimestrul anterior al anului respectiv. Piaţa valutară şi-a îmbunătăţit

performanţele oferind suportul necesar pentru implementarea programului

economic, prin:

• diminuarea riscului de distorsionare a mecanismului de formare

a cursului de schimb prin creşterea eficienţei şi transparenţei

operaţiunilor valutare;

• creşterea gradului concurenţial al tranzacţiilor pe piaţa valutară;

• creşterea însemnată a volumului tranzacţiilor pe piaţa valutară;

• adâncirea interacţiunii dintre piaţa valutară şi piaţa monetară.

După anul 2000, s-a observat o creştere a lichidităţii pieţei valutare

interbancare, ca urmare, în principal, a creşterii volumului schimburilor

Mecanisme valutare

comerciale cu străinătatea şi a investiţiilor directe şi a sumelor primite din

fondurilor europene etc.

Corespunzător modificării politicii de curs de schimb a Băncii Naţionale a

României, intervenţiile acesteia pe piaţa valutară interbancară şi-au

schimbat pe parcursul perioadei analizate obiectivele. Astfel, banca centrală

a urmărit, într-o primă etapă, cu precădere, menţinerea în limite rezonabile

aprecierea în termeni reali a leului şi, ulterior, a vizat descurajarea intrărilor

de capital speculativ prin sporirea impredictibilităţii cursului de schimb al

leului, precum şi prin sprijinirea mai constantă a dezinflaţiei.

În anul 2004, ca o consecinţă a tacticii de intervenţie a Băncii Naţionale a

României, volatilitatea monedei naţionale faţă de euro s-a memţinut la

valori inferioare faţă de anul 2003.

Pentru a minimiza posibilul impact negativ asupra economiei, în anul 2005,

banca centrală a acţionat pentru descurajarea fluxurilor de capital speculativ

prin acceptarea unei flexibilităţi sporite a cursului de schimb, de natură a

descuraja potenţialele fluxuri cu caracter volatil.